Adevarul cutremurator despre doctorul Burnei spus de un alt medic printr-o scrisoare. “

[Total: 1    Average: 2/5]

lllllmopkpo

 

Încep prin a va felicita şi a va asigura de deplinul meu respect. Nu mai ştiu să scriu româneşte şi traduc expresii franţuzeşti. Va rog să mă scuzaţi anticipat, dar mailul meu va conţine o cantitate insuportabilă de greşeli gramaticale şi traduceri literale din alte limbi. Apar că un analfabet, deşi va asigur că sunt departe de a fi. Nu am mai scris şi citit româneşte de un car de ani şi constat cu frustrare că am ruginit. Tant pis, sper să nu fiţi ofensată de aproximaţia de limba română pe care o voi folosi.




Revenind la subiect, sunt profund impresionat să descopăr că jurnalismul de investigaţie există în România şi, spun asta fără nici cea mai mică doză de condescendenţă, sunt puţin emoţionat. Nu mă aşteptăm să mă mai atingă vreodată vreun subiect legat de România, cu atât mai puţin unul legat de Burnei. Am 36 de ani şi mai am încă surprize de genul asta în legătură cu propriile mele sensibilităţi. Am fost unul din rezidenţii lui şi acea perioada culminase cu decizia mea de a mă lăsa de medicină. Printr-un concurs fericit de circumstanţe am devenit rezident de ortopedie de adulţi şi, în ciuda ameninţării lui Burnei «bă, tu nu vei termina niciodată rezidenţiatul, ascultă la mine», am devenit chirurg ortoped.

Lucrez în Franţa, am doi băieţi şi, în afară familiei, jobul meu rămâne una din sursele cele mai constante de satisfacţii şi stres. E o combinaţie necesară pentru cei care primesc plăcere din muncă lor şi mă îndoiesc că veţi găsi vreun medic în România care să poată afirmă acelaşi lucru. Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poţi stoarce şi ceva satisfacţie profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conştiinţă. Iar conştiinţa se erodează treptat sub presiunea rutinei şi cei care “supravieţuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poţi continua.

Fără să victimizez profesia, dacă încerci să înţelegi ce se întâmplă cu sistemul, cum funcţionează cu adevărat mediul opac al medicinei româneşti, nu poţi reduce totul la şpagă şi malpraxis. Moda actuală e să recompunem toate subiectele simple în nuanţe de gri, dar adevărul e că stigmatizarea unei bresle întregi nu înseamnă să aplicăm o judecată justă fiecărui individ care o compune. Majoritatea sunt nişte tipi decenţi şi profesionişti şi fiecare dintre ei, dacă pleacă în străinătate, respiră uşurat că nu mai are nevoie de şpăgi şi nu mai este obligat să trimită pacientul să-şi cumpere perfuzii şi şuruburi. Vă rog să nu vă speriaţi, nu vă scriu pentru a opune o opinie diferită sau pentru a vă face morală, vă scriu pentru că mă simt vinovat.

[…]

Am avut nevoie de mulţi ani de zile că să mă debarasez de ura şi de dezgustul pe care mi le provocau numele asta. Mulţi ani. Subiectul era atât de «înroşit» la vremea aceea, încât toată lumea a ţinut să mă informeze că aţi publicat un articol în legătură cu el. E amuzant că nimeni nu mă informa în legătură cu premierele mondiale. Am trăit atâtea vieţi între timp, încât toată experienţă mi se pare extrasă dintr-o naraţiune străină, mi se pare ciudat să recunosc că probabil anumite fibre din caracterul meu au fost structurate şi de experienţele din acea perioada, iar experienţele erau din alea tari, roller-coaster-like-tari.

Mă întreb dacă aţi avut vreodată îndoieli în legătură cu soliditatea subiectului la care v-aţi înhămat? În perioada în care tatonaţi tema. Sper că nu sunt naiv şi că nu eraţi purtată doar de febra dezvoltării unui scandal potenţial, fiind servită progresiv cu coroborări satisfăcătoare. Îndrăznesc să cred că aţi fost purtată de un spirit investigativ franc şi determinant, pentru că subiectul în orice ţară vestică ar avea potenţialul unei bombe care merită detonată. Vă confirm, subiectul e cât se poate de bine fondat. Ştiu că sunteţi conştientă de amploarea catastrofei, dar vă asigur că aţi publicat un caz. Unul. Presupun că sunt sute sau mii.

[…]

Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclilntită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat.



Scrisoarea integrala pe casajurnalistului.ro

Comments

comments

Comentarii

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *